Vroiam să scriu azi despre cât de mult avem nevoie ca cei din jur să aibă nevoie de noi. Despre cât e de important să simtim că suntem utili, că suntem necesari, că putem să facem lucruri care să schimbe ceva în viata unui alt om.
Dar a fost o zi lungă, mai mult lungă decât plină, mai mult obositoare decât satisfăcătoare si acum seara mi se pare prea scurtă. Mai am de pus lucruri în ordine si dimineată, devreme, pornesc spre casa, de mult asteptata. Mai lipseste o scurtă repriză, absolut necesară, de somn.

PS: “Unii oameni sunt un dar altii sunt doar în zadar…”, povesteam azi cu cineva si-mi spunea că eu sunt un dar… si m-am gândit toată ziua la asta. Pentru că stiu bine ce sunt, sau stiu si mai bine ce nu sunt. Nu sunt un dar, e clar. Dar, cumva, nu cred că sunt nici în zadar. Cred că, pentru faptul că mă zbat mereu, există pe undeva un drum al meu, o cale care să mă ducă la rezultatul ăsta frumos. Să fii cu adevărat, un dar. Un dar al vietiii. Pentru viată, pentru oameni.