Ne purtam frustrarile, neajunsurile, disperarile, ca pe un stigmat. Ne sunt scrise toate cele de pe dinauntru, chiar pe frunte. Si cei ce ne privesc, asa cu un minim de atentie, pt sa ne citeasca exact ca pe o carte deschisa?
Alergam dupa un lucru, suntem disperati sa simtim, sa traim sau sa obtinem, sa problematizam pana in strafundul lucrurilor. Si toate astea sunt, poate nu intotdeauna, dar adesea, perfect vizibile pentru cei din jur, toate astea ne transforma in tinele perfecte ale unor catalogari clare.
Luptele pe care le ducem cu nou insine, pentru a fi ceea ce credem ca trebuie sa fim, pentru a nu depasi limitele, pentru a nu provoca furtuni, pentru a nu isca complicatii....de ce nu avem curajul sa infruntam tot, sa spunem exact ceea ce simtim, cum simtim...astea sunt dovezi ale slabiciunilor pe care le purtam in noi, sau in acelasi timp semne ale integritatii de caracter?
Doar fermitatea, stapanirea de sine, dovezile de tarie de vointa, doar ele sunt cele care vorbesc despre noi?..oare cata tarie poti sa ai, cata durere poti masca, poti ascunde in suflet...
Ma privesc din afara si ceea ce vad mi se pare haotic. Imi vad actiunile, gesturile ...privesc in mine si-mi vad disperarile - si desi ma doare stigmatul asta de om disperat, mi-l asum intr-o anumita masura - si furtunile si zbaterile nesfarsite. Si nu incetez in a cauta explicatii care sa-mi domoleasca nesigurantele. Si sa-mi strecoare in suflet sentimentul ca nu sunt anormala intr-o lume "normala".
Ca asa ma simt ...ca poate asa ne simtim. As vrea sa cred ca nu sunt singura ...cred ca e singurul lucru de care am nevoie in momentul asta.
Nu stiu dupa ce reguli mai functionez eu - ar parea ca nu mai exista - nu stiu cine, de ce si cum - daca mai sunt eu singura care isi decide destinul, care hotaraste care sa-mi fie caile intortocheate, atat de neimpacate.
Nu mai stiu cine hotaraste si nu pot sa nu-mi pun intrebari.
Tu mai stii cumva?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu