… aleargă visurile mele.
Nu le pot cuprinde marginile. Am impresia că le prind într-o parte si-mi scapă în alta, alergând dincolo de zare, în lumea largă, in acel loc in care m-as vrea. De la o margine a pământului până la cealaltă as alerga si tot n-as simti că mi-e destul...decat cand am sa ajng acolo. E asa un dor în mine si mi-e asa chin neputinta asta. Mi-s picioarele adânc afundate-n mocirla unui loc strâmt în care mă învârt si mi-s aripile visurilor atât de năpraznic de departe-ntinse. Cum să stai locului când visezi să zbori? Cum?
Îmi încep anul visând, sperând, zbătându-mă în neputinta de-a face pasi înafara universului ăstuia limitat. Si nu, nu vreau să mă opresc, nu vreau să cedez, să renunt. Ce mi-ar mai rămâne?

De-abia îndrăznesc să le dau voie visurilor să-si si îmagineze unele lucruri… e un vis ce pare atât de inadmisibil. Si totusi, nu pot să nu-mi doresc.
Mi-e sufletul hoinar si as cutreiera pământul în lung si-n lat. Si n-as simti ca traiesc suficient.
Nu mi-a fost niciodată atât de greu să ajung undeva.... si e iarnă si toate-s asa cum sunt. si si si.
De ce m-oi fi născut cu suflet călător si totusi să imi doresc sa fiu doar intr-un loc?