Totul, în viaţa mea, în ultimii ani, este despre renunţare, resemnare şi acceptare. Despre căderi, afundări. Despre înfrângeri şi despre veşnica luptă pentru a rămâne agăţat de marginea unui abis ce se hrăneşte cu deziluzii, tristeţi, lacrimi şi dezamăgiri.

Ştiu bine cum se contorizează un eşec – că vorbim de unul material sau de unul emoţional – şi câte lacrimi, urlete de deznădejde şi pierderi de sine costă. Cum lipsa de încredere în sine, totala desconsiderare, pune stăpânire pe fiecare gest şi doar sentimentul inutilităţii e cel ce mai bântuie prin suflet.

Dar ştiu, în acelaşi timp, cum speranţa se chinuie să pâlpâie, chiar şi în cele mai întunecate momente. Cum se încăpăţânează să se strecoare prin ungherele fiinţei, înviind terenurile sufleteşti pe care le străbate, dătătoare de viaţă fiind. Am experienţa clipelor de deznădejde în care – dar nu ştiu cum anume – ceva te trage înapoi din prăpastie, obligându-te să continui. Ştiu cum e să crezi că eşti la capăt de drum şi nimic din ceea ce-ar mai putea urma nu are cum să mai schimbe ceva în bine. Ştiu cum e. Aşa de bine. 

Doar faptul că mă ascund – în spatele vorbelor, al zâmbetelor sau al unui entuziasm atât de necesar perpetuării clipei – nu înseamnă că tot ce e acolo, dincolo de cortina aparenţei, nu există sau s-a pierdut. Nu. Sunt lucruri care fac acelaşi drum cu mine, mă însoţesc în fiecare pas pe care-l fac. Că prefer eu să privesc, de multe ori, în altă parte, e altceva. Unele temeri sunt, aşa simt eu, de înfruntat. Altele, de ocolit.

Nu ştiu cum funcţionează binele şi răul, nu ştiu de ce se întâmplă lucrurile aşa cum se întâmplă – ziceam cândva că, poate, o fi acolo, pe sus, pe undeva, un păpuşar care se distrează copios trăgând în toate părţile de frânghiile vieţii noastre – şi nici am răspunsuri pentru niciuna dintre marile întrebări care ne bântuie. N-am decât drumul meu, paşii pe care-i fac aşa cum pot, luptele mele. Şi frângerile, şi durerile. Şi speranţele, şi dorinţele. Aşa, într-un veşnic amalgam din toate.

De asta nu pot să dau sfaturi. Nu pot să-i spun unui om pe care-l văd că se zbate într-un foc în care am fost şi eu cândva, cum să procedeze. Pentru că ştiu bine că fiecare dintre noi ne trăim experienţele în modul nostru propriu. Unii ard mai mult, alţii renunţă mai repede. Fiecare îşi joacă rolul vieţii aşa cum simte, aşa cum poate.

Şi renunţarea, ce e? E clipa în care nu mai simţi? Sau cea în care nu mai vrei să simţi? Cea în care nu te mai zbaţi? Renunţarea e nepăsare, acceptare, resemnarea?....pentru mine: ceva cu care nu ma pot impaca niciodata.