E uimitoare capacitatea asta pe care o avem de-a lua mereu lucrurile de la capăt. Sau de a continua, nu contează. De-a merge mai departe, la asta mă refer. De-a ne reporni motoraşele şi a ne continua drumul. Cu forţe noi, habar n-am de unde adunate. Dacă ne simţim epuizaţi şi sătui de viaţă, unde găsim resurse cu care să ne încărcăm bateriile, să ne înseninăm sufletele, să ne strecurăm optimism în minte şi să o dăm înainte. Tot sperând în mai bine. Aici o fi minunea umanităţii? Sau e doar inerţia care ne obligă să nu stăm pe loc?

Ieri aveam un sentiment de sfârşit de lume, azi m-am simţit iar în stare să înfrunt norii. Noroc, desigur, că s-a anunţat o zi senină. Cu... Copil cu raze de soare în păr.

Pentru unii astazi palmele sunt de-ajuns pentru a ţine o mogâldeaţa mică de aprox. 30 cm care, s-a nascut si a dat peste cap o lume întreagă.

Şi ma gandesc la teama nesfârşită pe care o simte, de sentimentul că nu stie daca va face fata la ccea ce înseamnă a fi părinte, de spaima ce suiera prin toate ungherele fiinţei la gândul că omuleţul acela mic depinde total de tine. Şi poate ti-ai dori să existe o poartă către nicăieri şi cineva să-ti facă vânt pe uşa aceea spre un loc eliberat de responsabilităţi. Şi totuşi, este singurul loc în care iti doresti sa fii. Pentru că nu mai poti sa vezi altfel lucrurule.

Acum, puştoaica asta năzdrăvana, îşi doarme somnul de după amiază in palma ta, la adăpostul inimii tare care bate numai pentru ea.

Totul, cu ea, va fi o luptă continuă. Îşi va încearcă limitele în tot ceea ce face şi tie iti va veni greu, de multe ori, să nu pui stavilă entuziasmului ei, descoperilor pe care le face, certându-o şi pedepsindu-o pentru năzbâtii. Lupta ta e în a descoperi care-i calea prin care înveţi un copil ce e bine şi ce e rău. Cum îl ajuţi să se dezvolte, să înveţe, fără a fi prea sever, fără a impune, fără restricţii… Şi-n acelaşi timp, cum îl laşi să facă propriile greşeli, să aibă propriile alegeri. Aici e lupta ei… în a face lucrurile aşa cum vrea ea.

Chiar dacă timpul trece cu nepăsare peste noi, nouă ne rămâne totuşi capacitatea de-a ne făuri amintiri. Mă uit la poza cu pustoaica care doarme atât de liniştita pe pieptul tau şi mă învăluie şi pe mine pacea pe care somnul ei o transmite. Şi-mi dau seama că, uneori nu trebuie să faci nimic ca să fie bine, să ai un timp câştigat, un timp de viaţă trăită. Doar să iti acorzi un moment sa primeşti. Liniştea, pacea.

Si apoi cand vezi primul zambet pur şi simplu ai sentimentul că esti părtaş la o minune. Râsul acela, ochii ăia senini şi candoarea care respiră prin toate gesturile ei merg direct la suflet. Şi eforturile oricât de multe, nu sunt zadarnice, că lucrurile aşa trebuie să fie, că toate se întâmplă aşa cum trebuie. E probabil aşa de multă teamă în  în ceea ce o priveşte şi, în acelaşi timp, e atât de multă, copleşitoare, recunoştinţă. Puştoaica asta care azi a pasit in viaţa ta, va avea in ea atât de multă forţă, atâta capacitate de a percepe lucrurile, de a le da sens, atâta putere asupra celor din jur, atât de multă încredere şi deschidere faţă de viaţă… va fi, clipă de clipă, o lecţie pe care viaţa ti-o oferă. Va fi năzdrăvana şi încăpăţânata şi cu un caracter puternic care îti va da multă bătaie de cap – ei, sigur, semanati, a luat totul de la tine, sunteti două pietre tari şi multe scântei vor fi intre voi – dar nu iti vei dori sa fie nici unul altfel.

E, sunt convinsă, copilul de care ai tu nevoie, ca tata.

E puştoaica. Pe care de azi o vei simti din ce in ce mai mult, sa fii mai hotărât, mai independent, mai dornic sa faci...., Si e perfect aşa cum e. La mulţi ani pui de om .....mic suflet mare!