Să treacă timpul?
Să vină momentul potrivit?
Să se întâmple inevitabilul?
Să decidă alţii în locul nostru?
Să se alinieze planetele favorabil şi să ni se schimbe norocul?
Să primim răspuns la rugăciunile şoptite-n barbă şi îndreptate către nicăieri?
Să ne trezim cu soluţiile perfecte la întrebările pe care ne e teamă să ni le punem?
Tot aşteptăm, ba una, ba alta, de la viaţă. Ne simţim îndreptăţiţi să primim şi aşteptăm să ni se dea. Dar, de multe ori, când viaţa ne deschide o uşă, ori nu ne dăm seama de ea, ori i-o trântim în nas. Când e vorba să pedalăm spre o direcţie exactă, dăm înapoi şi ne aşezăm cuminţi în banca noastră. Chiar cu capul puternic adâncit între umeri. Ca vijelia vieţii să nu ne scuture prea tare cumva. Să nu fim nevoiţi să facem faţă.
Şi aşteptăm. Timpul trece şi aşteptarea ne devine un mod de viaţă. Unu,l poate, incomod dar nu suficient de deranjant încât să tragem brusc de frâiele vieţii noastre şi să luăm o hotărâre. Să schimbăm direcţia, drastic dacă e nevoie.
Ce aşteptăm, de fapt?
( nu-s pentru tine, cred, întrebările, şi nici nu-s întrebări, mai degrabă, constatări, pentru mine însămi. da’ răspunsuri juste zău că n-am şi nici nu-s prea mari speranţe să mi-apară în vis curând. și tot îmi spun că fac mai mult decât să aștept. dar… )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu