Când lumea din interiorul sufletului
trist nu se oprete din tipat, mi-as ridica poalele rochiei lungi, ca
s-o iau la fugă pe-o alee umbrită. În jos ori în sus as alerga, n-ar
conta prea mult, dacă as putea să-mi fugăresc desertul si să-l împrăstii
în patru zări, măcar, să nu se mai regăsească în veci. Dar nu-s
suficient de rapidă în gesturi, mă tem, si rămân încremenită în momentul
acela infernal. Prea mult. Si mă trăieste până mă seacă de viată si mă
lasă fără suflare pe cimentul cald si umed, când soarele încă e sus pe
cer. Într-o frunză bate mai multă lumină si privesc ca-ntr-o oglindă
înspre înapoi. Stiu c-am mai fost pe drumul acela, mi-s cunoscute
gropile si băltoacele si noroiul si mâzga si-as vrea să nu le mai calc
în picioarele goale. Dar nu pot decât să mai fac un pas, si ăla descult…
Atunci vine în patru labe ghemotocul de
om si-l vede si zâmbeste de parcă si-a găsit nectarul promis în secunda
în care s-a lăsat convins să vină pe lumea mea. Ignoră crisparea
fruntii si ceata privirii. Întinde mânutele ca să-i arate nasul, după
ce salută, cu burta înainte Si capul dat pe spate, fiinta care-l face pe
el să creadă în zâmbet....Apoi eu mă zbat să (mă) iert.
Sufletul redevine usor, dintr-o dată, si
vesel, ar zbura pe alei care miros a tămăduire – a vodcă si ciocolată
neagră, învăluite într-o dâră de tutun. Bulgari
Notte îmbracă noaptea ce va să vie, să ia viata unei zile.... Iar
eu îl las, privindu-l din exterior, ca pe-un copil bun si blând si naiv.
Îl las si mă bucur că nu stie si nu crede că se va întoarce prin
noroaie si mâzgă si bălti.
Stiu ca nu intelegi, nici eu nu ma inteleg uneori.....dar asa mi-e sufletul schimbator si caut parfumul care sa-i dea o aroma tamaduitoare povestii noastre, dar inca nu l-am gasit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu