Eu, cu precădere un om al cuvintelor, vorbesc
uneori prin tăcere mai grăitor decât as face-o folosind toate cuvintele
dictionarului. Și cu ce mi-e de folos dacă instrumentele de percepere a
tăcerii-s se găsesc mereu în mâini nepotrivite?
Între a renunta la tot sau a accepta jumătățti sau frânturi, ce-o fi
mai rău? Uneori îmi zic că-i mai bine să pleci de tot decât să pleci un
pic. Alteori, tocmai faptul că rămâi e acel ceva care-ti trasează
înainte drumul de care aveai nevoie.Alternăm pe siragul vietii mărgele de tristeti si bucurii, si amăgiri si deziluzii, si sperăm mereu, până dincolo de locul în care chiar si visele mor, că, cumva, cândva, la numărătoare, ne-or da bucuriile cu plus. Si nu-ncetăm să credem.
Căutăm să ne vedem în ochii oamenilor ce ne-nconjoară ca-ntr-o oglindă ce-nfrumusetează, luminează si însufleteste, ne pierdem oferindu-le sufletele asezate-n palmele făcute căus si ne otrăvim cu amarul neimplinisrilor.
Stii că vrei si-ti repeti că vrei cu adevărat...dar daca esti singura care vrea? cine poate spune că ti-e de folos si-ti face bine ceea ce vrei? Alergăm întru împlinirea iluziilor pe care singuri le lăsăm să ne-nflorească în suflet si ne amăgim că ăla-i rostul...pentru ca macar o secunda sa mai simtim fericire...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu