Ieri am fost la teatru, ajung greu pe-acolo Si de fiecare dată când înaintea mea sunt scena si actorii, îmi zic că trebuie să găsesc modalitatea prin care să revin mai des.
A fost o piesă de improvizatie. The improvers show. Prima de acest gen, pentru mine. Trei actori, trei oameni talentati, au pus în scenă povesti create pe loc, cu ajutorul spectatorilor. A fost fun, a fost activ si entuziast si a fost despre viată, asa cum e. Cu întrebări si dileme, cu nelipsita auto-ironie, cu dramatizări si cu sperantă.
M-am simtit, pe scaunul acela din primul rând, un pic stingherită pentru că-mi dădeam seama că nu prea cunosc regulile jocului improvizatiei. Mie cuvintele mi-s gândite, rumegate si întoarse pe toate părtile, chiar si gândurile-mi se supun aceluiasi tratament. Nu (mai) stiu să iau lucrurile simplu, nu mai stiu să reactionez necontrolat, nu mai stiu să fiu spontană.
S-au pus întrebări care m-au încurcat. De fapt, nu atât întrebările cât nerăspunsurile din mine. Un loc în care ai dori să fii?! Unul singur mi-a trecut in momentul ala prin cap dar cum este imposibil m-am chinuit sa-mi aleg altul....Trebuia să mă gândesc ca să pot răspunde. Pentru că, ori sunt mult prea multe locurile în care-as vrea să mă găsesc, ori niciunul dintre ele nu-i atât de dorit pe cât e primul… Ceva ce-ti place cu adevărat să faci?! O altă întrebare cu răspuns greu de asezat instantaneu în cuvinte. Dacă nu poti răspunde dintr-o suflare la o astfel de întrebare, înseamnă că nimic nu e atât de special pentru tine?
Cred că ne pierdem prea mult printre detalii, uitând în schimb, esenta? O fi firesc, o fi anormal?
(răspunsurile pe care mi le-as dori la acele întrebări sunt cele mai simple, de fapt. locul în care sunt. ceea ce fac acum. dar cred că mereu căutăm să complicăm lucrurile, chiar involuntar…)