Câmpurile asteptărilor mele sunt infinite.Si sterpe.

Clădesc, ca si Manole, constructii sortite efemeritătii.
Umplu pustiuri cu iluzii si amăgiri numindu-le visuri.
Mă mint că plătesc fizic, epuizându-mă, datorii ale sufletului.
Rătăcesc pe căile întortocheate ale imposibilelor întoarceri.
Acopăr cu tăcere rănile sângerânde ale dorurilor neresemnate.
Ferec portile trăirii cu lacătele temerilor si ale nesigurantelor.
Fug de ceea ce-mi poate face rău si pierd si ceea ce mi-ar face bine.
Stiu că viata vindecă si astâmpără si transformă. Dar nu uita.
Si-o întrebare mi se zbate-n minte si nu-i găsesc răspuns.
De ce doare asa tare?