La drumurile line, drepte și luminoase, la cărările întortocheate și
lăturalnice, la urcușuri greoaie și coborâșuri prăpăstioase.
Ne dorim mult și ne zbatem ca drumurile noastre să nu fie singuratice, să ne fie cineva alături la plecare, să ne aștepte cineva la sosire, ne luptăm să avem alături de noi oameni pe care să îi simțim potriviți sufletului nostru, să îi simțim că rezonează cu felul nostru de a fi, de a simți și percepe lucrurile.
Singurătatea ne sperie poate, nu doar pentru faptul că ne obligă să facem lucruri singuri ci pentru că ne însingurează, pentru că ne scoate cumva din rândul lumii, pentru că ne transformă în ceva aparte, dar aparte într-un mod apăsător, uneori prea greu de dus.
Azi mă gândesc, după ani de zile în care am oscilat între refugii în singurătate și apropieri profunde de alți oameni, că, poate, fiecare dintre stările astea, nu sunt, neapărat, una într-o extremă și una în altă extremă.
Mă gândesc că uneori e bine să mergi singur, tu cu tine, pe drumul tău. Poți să faci pașii în ritmul tău, poți să te oprești, poți să te întorci sau să o iei pe alături, din când în când. Poți să îți dai răgaz să greșești, să înțelegi, să descoperi. Poți să fii, tu cu tine, așa cum simți. Așa cum simți că poți, așa cum simți că vrei. Pericolul e, ca la un moment dat, tot alergând sau plimbându-te pe drumuri, de unul singur, să nu mai ai la ce să te raportezi și să nu mai reușești să vezi ceea ce e în jur, oamenii de lângă. Și să nu mai poți să ieși din carapacea ta.
Altfel, mergând mereu alături de oameni, căutându-le compania, având chiar nevoie de ea – pentru satisfacerea sentimentului de apartenență, de relaționare, pentru încredere și afecțiune, pentru atât de multe – ești obligat mereu să te apleci, ca într-o balanță, când într-o parte, când în alta. Uneori, o faci fără să îți dai seama, pentru că e un gest care vine de la sine, firesc, alteori simți că trebuie să te îndoi, mai mult decât ai vrea, pentru ca drumul acela să continue așa, acompaniat. Trebuie să faci concesii, să accepți să te împiedici, din când în când, trebuie să ții mereu cont de fiecare dintre cei care pășesc alături de tine. Și-ntr-o lume haotică, nu-i deloc ușor.
Ne dorim mult și ne zbatem ca drumurile noastre să nu fie singuratice, să ne fie cineva alături la plecare, să ne aștepte cineva la sosire, ne luptăm să avem alături de noi oameni pe care să îi simțim potriviți sufletului nostru, să îi simțim că rezonează cu felul nostru de a fi, de a simți și percepe lucrurile.
Singurătatea ne sperie poate, nu doar pentru faptul că ne obligă să facem lucruri singuri ci pentru că ne însingurează, pentru că ne scoate cumva din rândul lumii, pentru că ne transformă în ceva aparte, dar aparte într-un mod apăsător, uneori prea greu de dus.
Azi mă gândesc, după ani de zile în care am oscilat între refugii în singurătate și apropieri profunde de alți oameni, că, poate, fiecare dintre stările astea, nu sunt, neapărat, una într-o extremă și una în altă extremă.
Mă gândesc că uneori e bine să mergi singur, tu cu tine, pe drumul tău. Poți să faci pașii în ritmul tău, poți să te oprești, poți să te întorci sau să o iei pe alături, din când în când. Poți să îți dai răgaz să greșești, să înțelegi, să descoperi. Poți să fii, tu cu tine, așa cum simți. Așa cum simți că poți, așa cum simți că vrei. Pericolul e, ca la un moment dat, tot alergând sau plimbându-te pe drumuri, de unul singur, să nu mai ai la ce să te raportezi și să nu mai reușești să vezi ceea ce e în jur, oamenii de lângă. Și să nu mai poți să ieși din carapacea ta.
Altfel, mergând mereu alături de oameni, căutându-le compania, având chiar nevoie de ea – pentru satisfacerea sentimentului de apartenență, de relaționare, pentru încredere și afecțiune, pentru atât de multe – ești obligat mereu să te apleci, ca într-o balanță, când într-o parte, când în alta. Uneori, o faci fără să îți dai seama, pentru că e un gest care vine de la sine, firesc, alteori simți că trebuie să te îndoi, mai mult decât ai vrea, pentru ca drumul acela să continue așa, acompaniat. Trebuie să faci concesii, să accepți să te împiedici, din când în când, trebuie să ții mereu cont de fiecare dintre cei care pășesc alături de tine. Și-ntr-o lume haotică, nu-i deloc ușor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu