M-am gândit mult, toată ziua, dacă să scriu postul
ăsta sau nu, dacă să-mi mai dau voie să iti vorbesc despre asta,despre
nesigurante, despre temeri, despre vulnerabilităti. Mereu mă încurajez si-mi spun că trebuie să văd bruma aia de bine din toate, Si-atunci când
e insesizabilă, că trebuie să îmi impun să scriu despre lucruri
frumoase, despre optimism si despre stări de bine si as vrea să pot dar…
pe de altă parte, ar însemna să mă mint eu pe mine, să port mereu o
mască a unei aparente false, de stăpânire de sine, de sigurantă,
încredere si tărie de caracter. Că eu nu-s asa in fata ta de fapt. si atunci?
Ce ne-ar mai fi viata fără momente de-astea de întrebări si
frământări, de alunecări în neant si senzatii de pierdere de sine? Calm,
armonie? Nu mai stiu despre mine cum sunt. Se zice că, după vârsta de douazeci si ceva de ani, un om e de-acum matur, stăpân pe el, sigur, stie ce
vrea si ce poate, stie cine e, ce-si doreste. Eu nu mă simt asa.
Dimpotrivă. Încă, de ceva vreme– si nu stiu până când – traversez o
perioadă tulbure. Am tendinta s-o consider definitivă, să cred că,
probabil, s-a instalat frumos în mine, s-a strecurat prin toate celulele
fiintei mele si nu mai e cale de scăpare. Că sunt, de-acum, un sclav al
propriilor temeri, ai propriilor vulnerabilităti. Afective. Da, acolo
mi-e mie problema....Uneori ma infurii si in acelasi timp ma simt nedreptatita, ca mi-am pus sufletul pe tava, ca am dat totul de la mine - da, stiu in viziunea mea - si am fost lasata la o parte, dar e un sentiment ce imi apare ca o fulgerare in suflet atunci cand devine prea greu...
Dar mai mereu cred ca toată viata m-am legat de ceva. M-am agătat de relatii, pe prietenii, de aparente. De oameni, da. Si atunci când lucrurile nu merg bine, ma inchid in mine si mereu simt ca eu sunt de vina, ca nu am facut lucrurile bine, ca nu merit ca tu sa ramai langa mine, sa ma placi asa cum sunt. Imi apare constant in mine sentimentul ca eu trebuia sa fac mai mult in asa fel tu sa ma placi, sa iti doresti sa ma ai aproape, ca eu sa fiu ceea pe care tu o vrei, ceea ce vrei....
Vulnerabilitatea afectiva de care dau dovada, ma sperie si pe mine. Si imi spun si imi repet ca trebuie sa fac ceva in privinta asta. Ca trebuie sa privesc adanc in mine si sa gasesc acolo puterea de-a ma rupe de sentimentul asta otravitor care-mi scrijeleste in suflet. Tot echilibrul meu, cred ca e de fapt o aparenta care s-a naruit la cel mai mic semn de nesiguranta. Si atunci am cazut...si am senzatia ca tot cerul se coboara pe mine. Si caut cu disperare sa ma agat de ceva...de cineva...de tine. Sa fii acolo sa ma prinzi. Sa ma placi. Sa ai nevoie de mine. Sa...ma salvezi pe mine de mine. Imi tot spun de ceva vreme, ca problemele mele nu se vor rezolva atata timp cat nu fac pace cu mine, cat timp nu scot sentimentul asta de vinovatie din mine, sentimentul ca am gresit fata de prea multi, prea mult, prea dureros ... si de-asta nici nu merit fericirea...si intr-un fel sau altul trebuie sa ma impac cu ceea ce sunt......desi tot ce am facut, ca raspuns, a fost sa ma ascund de mine, in spatele tuturor acelor lucruri pe care ma zbat sa le fac, ca sa simt ca traiesc, ca sa simt ca sunt vie, ca am un drum. Si e totul, asa...cenusiu si incert.
Ceva in sistemul meu emotional nu mai functioneaza bine, a fost putin dat peste cap, stiu si ce anume si stiu si din ce cauza. Si totusi nu pot sa gasesc solutia....pentru ca nu stiu daca exista, pentru ca golul pe care il lasi nu poate fi umplut...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu