Gândurile aiurea dau târcoale si se strecoară prin fiecare ungher acolo unde găsesc teren propice… si, în perioada asta, de mers pe sârma aproape perfect întinsă, ca-n piesa celor de la Iris, a unei realităti la fel de mohorâte ca si vremea nedoritului februarie, de ce nu s-ar lăfăi în voia lor prin mintea mea… ahh, mai bine nu vă spun cum e mintea mea.

Mi s-a spus zilele astea că sunt un om bun, că eu nici măcar nu stiu să gândesc de rău cuiva. si-aproape că mi-a venit să râd, dacă nu mi se părea mai degrabă trist. Pentru că mie, sincer, mi-e frică să fiu onestă cu mine. Asa, la o privire aruncată fugar, acum m-as vedea departe, dar departe de persoana pe care o văd ceilalti în mine. Nu, n-as zice că sunt un om rău – bine, cum se contorizează bunătatea? – dar găsesc atât de multe lucrurile pe care le-as cataloga cu minus încât mi-e teamă să fac o analiză.
 – pentru că, da, în fata lumii de cele mai multe ori expunem o variantă îmbunătătită a propriei persoane