Câte dintre deciziile pe care le luăm, le luăm cu inima si nu cu mintea? Cât ne permitem să alegem ce vrem să facem si cât ne supunem regulilor, convenientelor si, cel mai mult, necesitătii?
Înghenunchiem, cred, de cele mai multe ori, în fata necesitătii. Trebuie să facem si facem. Trebuie să renuntăm, si renuntăm. Trebuie. Trebuie pentru că nu ne permitem să alegem altfel. Nu ne permitem financiar. Nu ne permitem moral. Nu ne permitem din orice punct de vedere.
Suntem sclavi ai obisnuintei, ai necesitătii, suntem sclavi ai convenientelor. Ne batem cu pumnul în piept si ne spunem că suntem spirite libere, că sufletul nu ni-l poate nimeni înregimenta si nimic nu ni-l poate îngenunchia, că, dacă ratiunea trebuie să se supună mersului lumii, ceea ce e în noi poate să apartină doar crezurilor proprii dar nu-i deloc asa. Tot ceea ce facem e filtrat de necesitate, tot ceea ce simtim e limitat de reguli Si impuneri si chiar si tot ceea ce ne dorim e trecut prin sita posibilitătilor. Suntem ca niste păpusi de teatru, uneori firele cu care suntem legati sunt mai lungi, alteori mai scurte dar niciodată nu putem să ne depărtăm dincolo de propriile limite, oricât de mult ne-am zbate, oricât am visa.
Perseverenta o fi o cale în depăsirea limitelor? Dar cât de perseverent poti să fii atunci când ai sentimentul că eforturile-ti sunt inutile, că, oricât te-ai zbate, tot ce poti să faci e să agiti apa într-un pahar si cam atât? Că ceea ce poti schimba e infim în raport cu ceea ce-ar trebui schimbat? Uneori, cu cât ne apropiem, cu atât ne depărtăm, de fapt. Întrezărim un orizont, facem pasi într-o directie si ne dăm seama că, tot descoperind noi si noi căi, nu facem decât să ne îndepărtăm de ceea ce ni se părea aproape. Si ne zbatem între propriile limite....