Acolo locuiesc eu, desigur. Regina neîncoronată a tristetii. Si-al dramelor..asa cum ar spune cineva. Si-al sfârsiturilor de lume. Si azi e o tristete albă, ninsă, cu prima ploaie prefăcută-n ninsoare tristă a iernii ăsteia.
Luna decembrie mi-e o lună a tristetii, a neîmpăcării, a apăsării si a înghetului. N-o astept, n-o doresc, n-o simt, mă tem de ea. E luna cea mai grea din an. Singur fapt că trece repede, mai repede decât oricare altă lună, pâlpâie a alinare.
Anul ăsta, pentru că noiembrie mi s-a strecurat printre degete asa, într-o goană continuă, nici n-am apucat să mă gândesc că decembrie urmează să bată la usă si-a si ajuns. Iată-ne deja-n seară de primenire, de asteptare si de dorinte împărtăsite sau nu...de dorinte implinite sau cel mai probabil nu. Si-n aerul rece de-afară, si-n fulgii molcomi, si pe străzi, si pe fetele oamenilor, se vede, se simte deja că e decembrie. Luna nebuniei, a alergăturilor, a agitatiei si-a… amăgirilor. După unsprezece luni de trecere agale, de târât chiar, în luna decembrie alergăm cu sperantă, cu generozitate, cu dorinte nesfârsite, spre viată, spre împliniri, spre bucurie, spre sărbătoare. Alergăm spre amăgiri, de fapt. Spre amăgirile unor clipe când ne spunem că ne e bine, că e frumos, că suntem buni, că merită. Doar pentru a o lua, din nou, iar si iar, de la capăt. Si-a urma, ciclic, acelasi drum.
As vrea să m-ascund într-un colt de lume în perioada asta. Să stau pitită într-un ungher pustiu si să astept. Să astept să treacă. Să treacă, cu zilele, si sentimentul de inutilitate a oricărui gest, de zădărnicie. si să revin doar atunci când primul ghiocel si-ar iti capul din zăpadă. Dar nu se poate. Pentru că si îngheturile trebuie să ni le trăim. si iernilor din noi trebuie să le dăm tribut.
Mă-ntrebase azi cineva ce mi-as dori să-mi aducă Mosul… mosul, vreunul dintre ei… Si n-am stiut ce să răspund. Mi se pare, de prea multe ori, inutil si să mai am dorinte...nu vreau. Si-apoi m-am gândit că e un lucru care mi-ar plăcea. Si e tocmai acela pe care nu-l pot găsi în sacul cu cadouri. Mi-as dori un sentiment de împăcare. Cu mine, cu lumea, cu tristetea asta chiar. Dacă tot e să fie, dacă am senzatia că mă învârt în cerc pe plaiurile vesnice ale tristetii, măcar să o accept, s-o primesc si să nu mă mai zbat. Să nu-mi mai doresc să evadez de-aici, din regatul tristetii.