Sunt oameni în jurul meu care mă admiră pentru lucrurile pe care le
fac, li se par multe. Înșirându-le, îmi par și mie, uneori, multe dar
știu că, de fapt, în realitate, nu e nimic mai mult decât o încadrate
într-un firesc.
Sunt oameni în jurul meu pe care-i admir eu pentru cât de multe lucruri fac, pentru deschiderea pe care o au spre domenii multe și diferite și oamenii ăștia mă fac să simt că eu nu realizez nici jumătate din lucrurile pe care le-aș putea face, pe care simt că aș fi capabilă și mi-aș dori să le fac.
Dar eu sunt doar ceea ce pot să fiu și fac doar ceea ce pot, respectând tot felul de limite, zbătându-mă între ele. Am o nevoie puternică de-a nu lăsa timpul să treacă fără să simt că am făcut ceva. Ceva care ori mi-a oferit o trăire aparte, ori a lăsat ceva în urmă. De preferat, ceva bun. Gândul că timpul alunecă pe lângă mine și eu îl las, pur și simplu, nu mi-a dat niciodată pace.
Oricum, dincolo de toate, sunt un om care încearcă să alunge nefericirea cuibărită în suflet făcând lucruri. Ba sărind cu parașuta, ba urcând pe munte, ba muncind până la epuizare. Sunt un om care se zbate între întuneric și-o ceață cenușie ce și-a întins pânzele parcă pentru totdeauna în suflet dar, totuși, cumva contradictoriu, sunt un om care încă mai speră într-un bine. Un bine care să alunge niște nori. De ăia duri.
Sunt un om care-și dorește. Un om care, în ciuda sentimentului de inutilitate a orice, cuibărit în suflet, își dorește. Să simtă, să trăiască, să facă lucruri. Să zboare. Chiar așa, fără aripi. Și nu fac altceva decât să mă zbat între stări de deznădejde amară și entuziasm viu, nu fac altceva decât să mă las cuprinsă de fiori de viață, chiar și falși uneori și, alteori, să mă afund în tristețea ce-mi aparține, de drept.
Nu mai mult, nu mai puțin. Nu încerc să bravez când simt că sunt la pământ, nu încerc să îmi limitez entuziasmul când simt că mi-e sufletul plin de El… ceea ce încerc să fac, și-mi iese greu, e adevărat, e să iau lucrurile așa cum sunt. Să le accept așa cum sunt. Și, ciudat, după obișnuița cu rău, uneori mi-e greu să recunosc un bine. Dar alea bune, lucrurile, sunt și ele, în viața mea, clar.
Sunt oameni în jurul meu pe care-i admir eu pentru cât de multe lucruri fac, pentru deschiderea pe care o au spre domenii multe și diferite și oamenii ăștia mă fac să simt că eu nu realizez nici jumătate din lucrurile pe care le-aș putea face, pe care simt că aș fi capabilă și mi-aș dori să le fac.
Dar eu sunt doar ceea ce pot să fiu și fac doar ceea ce pot, respectând tot felul de limite, zbătându-mă între ele. Am o nevoie puternică de-a nu lăsa timpul să treacă fără să simt că am făcut ceva. Ceva care ori mi-a oferit o trăire aparte, ori a lăsat ceva în urmă. De preferat, ceva bun. Gândul că timpul alunecă pe lângă mine și eu îl las, pur și simplu, nu mi-a dat niciodată pace.
Oricum, dincolo de toate, sunt un om care încearcă să alunge nefericirea cuibărită în suflet făcând lucruri. Ba sărind cu parașuta, ba urcând pe munte, ba muncind până la epuizare. Sunt un om care se zbate între întuneric și-o ceață cenușie ce și-a întins pânzele parcă pentru totdeauna în suflet dar, totuși, cumva contradictoriu, sunt un om care încă mai speră într-un bine. Un bine care să alunge niște nori. De ăia duri.
Sunt un om care-și dorește. Un om care, în ciuda sentimentului de inutilitate a orice, cuibărit în suflet, își dorește. Să simtă, să trăiască, să facă lucruri. Să zboare. Chiar așa, fără aripi. Și nu fac altceva decât să mă zbat între stări de deznădejde amară și entuziasm viu, nu fac altceva decât să mă las cuprinsă de fiori de viață, chiar și falși uneori și, alteori, să mă afund în tristețea ce-mi aparține, de drept.
Nu mai mult, nu mai puțin. Nu încerc să bravez când simt că sunt la pământ, nu încerc să îmi limitez entuziasmul când simt că mi-e sufletul plin de El… ceea ce încerc să fac, și-mi iese greu, e adevărat, e să iau lucrurile așa cum sunt. Să le accept așa cum sunt. Și, ciudat, după obișnuița cu rău, uneori mi-e greu să recunosc un bine. Dar alea bune, lucrurile, sunt și ele, în viața mea, clar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu