căci poate mai sunt copil, dar ochii mei au altă vârstă, nici părul nu-mi mai este încălcit, nici obrajii roşii, nici degetele innodate între ele, nici fruntea incruntata, nici măcar.
mi-amintesc că-mi plăcea să vorbesc despre suflet, acum despre ce să mai voresc daca nici pe el nu-l simt?nu-l mai am... îl simt amorţit şi obosit, de parcă nu mai vrea să zacă-n mine.
mi-amintesc că seara, când părul îmi acoperea perna, îmi plăcea să mă ascult pe mine singură, să mă îngân şi să mă înţeleg pe mine cum îmi doream să mă înţeleagă altii, căci, daca eu nu mă ascult, cum or să mă asculte altii? vocea mea era uşoară, printre gândurile mele se deosebea greu fiind la fel de pierdută, ascultându-mă singură întelegeam cu adevărat preţul neputinţei mele. până şi chipul meu blând, privirea neclintită şi ochii în care puteai să citeşti cărţi întregi s-au schimbat. şi-mi amintesc că , adesea, ochii mi se mişcau în locul buzelor lipsite de cuvinte.
nu mai sunt eu, probabil nu mai eşti nici tu, am devenit noi. acum mă ascult prin tine şi mă înţeleg prin noi, îmi înnod degetele şi privirile cu ale tale iar sufletul meu stă în tine. m-ai schimbat din "eu", în "noi" si parca toata marea isi revarsa sentimentele din mine.
* mi-ai aratat ca, fara ca nici tu sa stii, deşi oamenii nu pot să iubească o viaţă întreagă, nu stii niciodata ce sufletul poate reusi dincolo de limitele sal.. 
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu