Fă din mine ce ai vrea să fiu… e un vers dintr-un cântec…
Mereu m-am întrebat dacă asta e calea. Că, pentru a fi iubit de cineva,
pentru a fi pe placul cuiva, trebuie să te transformi in lut moale, usor
modelabil, în mâinile celui care se întâmplă să fie, la un moment sau
altul, acolo, aproape de suflet. Că trebuie să te lasi frământat,
transformat, modificat, după bunul plac al maestrului care, cu dibăcie,
mânuieste materia vulnerabilă din care esti făcut, adăugând ceva pe ici,
ciupind ceva pe colo, făcând din tine ceea ce si-ar dori să fii, o
creatie proprie, perfect mulată după colajul propriilor dorinte si
asteptări. si te lasi modelat pentru că ai sentimentul că e singurul
drum posibil… singurul drum care duce la nesingurătate.
Dar uiti, din prea multă dorintă de-a fi pe plac sau din dorinta de a fi impacat ca faci ceea ce trebuie, ca te supui ordinii naturale a lucrurilor. Din prea marele dor de-a primi drogul ala numit afectiune. Uiti ca rezultatul acela, oricat de reusit ar fi, oricat de desăvârsit si-ar demonstra modelatorul de suflete măiestria, oricât de cizelată i-ar fi opera… rezultatul acela nu esti tu. Te pierzi pe tine, cel care esti, pentru a deveni cel care crezi că trebuie să fii pentru a fi pe plac. (ahh, de ce n-as vedea partea bună? poate reusesti să te transformi intr-un altul mai bun, mai frumos, mai cu plusuri pe orice directie…)
Poate ca nici nu ne-o cer ceilalti. Poate ca doar din dorinta de afectiune, de atentie ni se pare ca ei ar vrea să fim altfel ca sa ne placă. Mai mult. Sa le fim dragi. Sa le pese....
Dar....Poate ca cei din jur, cei care ne plac cu adevărat, ne plac asa cum suntem. Poate ca ei pot să vadă frumosul din noi si atunci când noi nu mai reusim să îl vedem. Poate că isi doresc să ne fie alături si atunci când noi simtim că nimeni nu ne-ar vrea nimeni în preajmă. Că vor să rămână si atunci când noi avem sentimentul că vor să plece...poate doar trebuie sa cautam persoana potrivita pentru ca lucrurile, de fapt, firesti, se întâmplă asa cum e normal să se întâmple si doar de obstacolele din propria minte, din propriul suflet sa nu mai fie o piedica....
(prematur, iarna mi se strecoară-n suflet, căutându-si culcus si mi-s ramurile de viată prea fragile, nu mă pot agăta de ele, cred că o să-nghet până la "prima-vara". )
Dar uiti, din prea multă dorintă de-a fi pe plac sau din dorinta de a fi impacat ca faci ceea ce trebuie, ca te supui ordinii naturale a lucrurilor. Din prea marele dor de-a primi drogul ala numit afectiune. Uiti ca rezultatul acela, oricat de reusit ar fi, oricat de desăvârsit si-ar demonstra modelatorul de suflete măiestria, oricât de cizelată i-ar fi opera… rezultatul acela nu esti tu. Te pierzi pe tine, cel care esti, pentru a deveni cel care crezi că trebuie să fii pentru a fi pe plac. (ahh, de ce n-as vedea partea bună? poate reusesti să te transformi intr-un altul mai bun, mai frumos, mai cu plusuri pe orice directie…)
Poate ca nici nu ne-o cer ceilalti. Poate ca doar din dorinta de afectiune, de atentie ni se pare ca ei ar vrea să fim altfel ca sa ne placă. Mai mult. Sa le fim dragi. Sa le pese....
Dar....Poate ca cei din jur, cei care ne plac cu adevărat, ne plac asa cum suntem. Poate ca ei pot să vadă frumosul din noi si atunci când noi nu mai reusim să îl vedem. Poate că isi doresc să ne fie alături si atunci când noi simtim că nimeni nu ne-ar vrea nimeni în preajmă. Că vor să rămână si atunci când noi avem sentimentul că vor să plece...poate doar trebuie sa cautam persoana potrivita pentru ca lucrurile, de fapt, firesti, se întâmplă asa cum e normal să se întâmple si doar de obstacolele din propria minte, din propriul suflet sa nu mai fie o piedica....
(prematur, iarna mi se strecoară-n suflet, căutându-si culcus si mi-s ramurile de viată prea fragile, nu mă pot agăta de ele, cred că o să-nghet până la "prima-vara". )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu