…  și rece mi-a însoțit pașii spre casă azi. Și nu aveam umbrelă, desigur, dimineață, când plecasem, cerul era fără pată și nimic nu prevestea vreo furtună. Sau, poate, un pic, arșița prea mare.
Așa că, azi m-am plimbat prin ploaie printre privirile mirate ale celor ce treceau pe lângă mine adăpostiți sub umbrele. Nu atât de adăpostiți încât să nu arunce priviri critice în jur. Sau mirate. Sau cu milă. Sau cine știe cum.
Ideea e că ploaia nu mi-a făcut nici un rău. De ce ne-o fi frică de ea? Înafară de faptul că apa-mi șiroia din haine, din păr și la fiecare pas, din balerini, c-a trebuit să mă duc direct sub duș când am ajuns acasă, n-am pățit altceva. Altceva rău. Că, de fapt, mi-a fost bine. A fost un pic rece dar numai atât cât să-mi aducă aminte că trebuie să fiu bucuroasă că mi-e rece după căldurile prea mari din ultimele zile. Așa că tremuram dar zâmbeam printre stropii de ploaie.
Și știi ce-mi mai place, în ultima vreme, așa, atunci când plouă? Că nu e nimic ieșit din firesc să pari trist când mergi prin ploaie, mai ales fără umbrelă. Pare doar așa, pachet complet. E bine să te ascunzi uneori, chiar printre picuri de apă...nu mai trebuie sa te prefaci atunci cand ai sentimentul cronic de oboseala. Se mai și spală unele, se mai camuflează altele. De ce ne-o fi frică de ploaie? Ne udă hainele, nu și sufletele. Sau?