Să scrii despre dragoste e ca privitul într-un ochi de apă. Dacă la început o să-ți întoarcă un chip zâmbitor și o imagine clară ca de oglindă, e de ajuns o adiere, sau chiar propria-ți răsuflare pentru ca totul să se onduleze. Nu mai știi unde sunt ochii, iar zâmbetul se transformă într-un rânjet bizar.

Când eram mică mise citeau poveşti. Poveştile triste îmi plăceau cel mai mult. Plângeam cu cartea-n faţă până când rândurile deveneau neclare şi mult timp după ce îi închideam coperţile îmi stăruiau în minte personaje, cuvinte şi trăiri.


Nu ştiu în care moment al copilăriei mele am stabilit că o „iubire mare” nu e totală dacă nu e tragică. A fost ceva care mi-a rămas în subconştient şi mi-a marcat, fără să îmi dau seama, experienţele de peste ani. Am respins mereu „relaţiile călduţe”, confortul psihic pe care ţi-l dă faptul că cineva acolo te iubeşte...chiar dacă tu nu simţi la fel. Am respins oamenii care îmi făceau pe plac, cei care se chinuiau să mă mulţumească, cei care îmi ofereau totul pe tavă. Am căutat fluturaşi, pasiune, demenţă... Mi-am luat şi porţia de plâns.



I-am dispreţuit în secret pe cei care se mulţumeau cu o fericire molcomă. Şi m-am felicitat în gând că nu acceptam compromisuri. Povestea mea era pusă bine deoparte. Şi urma să vină, mai devreme sau mai târziu. Am crezut că am găsit-o, o dată sau de două ori. Dar s-a dovedit a fi un surogat, plăsmuiri alimentate de imaginaţia mea, nerăbdătoare să ajungă la destinaţie. O singură problemă nu mi-am pus niciodată. Odată ajunsă acolo, am să-i fac oare faţă?


Am plecat la drum cu premise greşite. Dragostea nu înseamnă fluturaşi în stomac. Fericirea nu înseamnă nebunie...mai bine zis nu înseamnă numai asta! Beţia simţurilor nu durează mai mult de 11 minute, după care vrei fie să fumezi o ţigară, fie s-o ştergi turceşte şi să nu laşi vreun bilet. De teamă sau plictiseală. Nici nu mai contează până la urmă. Drumul e întotdauna mai frumos decât destinația, pentru că e presărat cu speranțe, cu anticipație, cu întrebări care nasc alte întrebri, la care nu te chinui să găsești răspunsuri. Oricât de poftă ți-ar fi de un fruct, după ce mănânci un kilogram, s-ar putea să ți se-aplece.


Dincolo de bariera care ne paralizează simțurile, e un ocean. Fără valuri, fără spasme. Unii i-ar spune plictisitor. Dar sunt cei care n-au avut curaj să se afunde. E simplu să pui etichete. Și mai simplu e să fugi. Să nu încerci niciodată, să te pui la adăpost. O poți face sub pretextul că ești liber. Dar n-ai să afli niciodată în ce consta "înlănțuirea".


M-am întrebat întotdauna de ce dragostea nu are formă de plural. Asta în timp ce iubirea are. De ce poți să iubești de mai multe ori, dar dragostea e doar o dată. Poate pentru ca e acea dată când esti gata să treci bariera și să te afunzi fără frică în ocean.