Zile

Uneori e simplu. Atât de simplu încât nu găsesc nici un motiv pentru care să nu-mi doresc să merg mai departe. Nu e în ochii mei nici urmă de nori şi de umbre şi fiecare pas mă poartă chiar înspre locul unde vreau să ajung. Atunci nu-mi amintesc de ce în unele dimineţi mi-am dorit să nu trebuiască să mă mai ridic din pat; nu-mi amintesc de ce îmi vine uneori să închid ochii şi să mp ascund sub plapumă. În zilele în care totul e simplu, n-am întrebări de pus, nici oameni de mulţumit. Sunt doar eu, în cea mai liniştitoare formă a mea. Nu strig, nu caut, nu vreau, nu-mi pasă.
Apoi sunt celelalte zile. Cum e azi. Zile în care totul e complicat. Când dimineaţa mă trezesc pentru că trebuie, nu pentru că mi-aş dori asta; când ies din casă pentru că e joi şi e încă zi de lucru, nu pentru că sper că se poate întâmpla ceva bun azi. Zile când mi-aş dori să nu se oprească niciodată ploaia, şi, Doamne, cum iubesc să mă uit pe geam cum plouă! Şi n-am nevoie de umbrelă, pentru că ştiu că-n zile ca astea, tristeţea mi-e scut împotriva ploii, chiar dacă nu-mi fereşte hainele să mi se ude. Nu vreau să văd pe nimeni, să ascult pe nimeni. Vreau să nu-mi vorbească nimeni. Când merg pe stradă, nimeni să nu mă vadă, sa nu dau nimic, sa nu primesc nimic.Şi dacă vreau să plâng, să fie numai treaba mea!


.......doar El sa-mi spuna ca voi fi Ok!