Stii ce nu inteleg eu? De ce atunci cand dau mai puternic din brate si-s mai
hotarata sa infrunt valurile ma scufund si ma izbesc de toate stancile, in timp
ce atunci cand ma las linistita pe spate, intind bratele si picioarele, apa ma
poarta lin, asa cum porti un prunc nou nascut in brate...?
Cred ca am uitat sa privesc în profunzime, sa vad dincolo de limite...sa
analizez, sa cântaresc corespunzator situatiile, oamenii, clipele. Am
uitat sau n-am stiut!
Si mi-e greu sa accept. Dar probabil face parte din procesul de
slefuire a mea, a personalitatii si a vointei mele. Mi-e greu sa nu vreau, mi-e
greu sa vreau sa nu. Si cel mai greu mi-e sa tac, sa ma abtin, sa ma cenzurez.
De dragul unui joc, de dragul unor reguli stupide, de dragul peretilor din
cutie, de dragul unor temeri.
As vrea sa pot sa ma las pe spate indiferenta,
sa las apa sa ma acopere si sa plutesc. Dar din cand in cand ma mai tenteaza sa
ridic capul, sa vad privelistea ce ma-nconjoara, probabil plictisita de
albastrul monoton de deasupra-mi si de zgomotul mut al adancurilor...si atunci,
atunci simt cum ma scufund. Mai adanc, ca un bolovan.
Pluteste!!! pluteste si
inchide ochii!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu