Mi-am agatat sufletul in pioneze, pe un perete inalt, in vazul tututror, singura, de buna voie. Pentru cea mai frumoasa intamplare din ultimii ani. Intamplarea de a ne fi reintanit. Nici nu mai conteaza unde si cum. Amandoi in acelasi “loc”, friendly si tacut. Mi-era dor sa te regasesc, sa ma asculti, sa-ti spun. Toate in cel mai prietenos mod cu putinta. Poate una dintre cele mai frumoase prietenii, care tinea de vreo ....ani.


Pana m-am abandonat cu totul in bratele tale. Am uitat de mine, de toate ipotezele pe care le-as fi gandit mai inainte, si de toate zidurile ridicate in atatia ani. Parca nimic n-a fost niciodata mai frumos ca atunci. Si nu mai eram cu gandul nicaieri. Erai doar tu in tot din jur. Si-o strangere in brate cum nu-mi imaginam ca poate fi vreodata.

Te-am iubit demult, cu sufletul de copil de atunci. Si cu toata sinceritatea pe care o aveam. Dar ai ales sa pleci, sec, tragand dupa tine o usa grea, din pal. Si n-ai vazut niciodata cum am plans si-n cate miliarde de bucati s-a sfaramat sufletul de dorul tau.

Dupa aproape un deceniu, cumva, de undeva, te-ai intors. M-ai regasit aceeasi... Nici rece si egoista n-am vrut sa fiu, desi poate ar fi fost mai bine. Nu stiu, si nici nu vreau sa ma intreb cum ar fi fost sau cum e mai bine! Le iau pe toate, asa cum vin, o zi dupa alta. Nu te intreb nici daca stai, nici daca o sa pleci, nici ce vrei, nici ce poti sa-mi dai.


Eu raman aici, cu acelasi zambet si aceeasi sclipire in ochi cu care m-ai regasit. Si am momente in care as vrea sa plec. Nu intreba de ce. Pur si simplu. Dar ma trezesc si-mi dau seama ca fuga mea ar insemna doar ca mi-am facut vise despre ce ar urma, si de teama ca nu s-ar implini, as alege sa plec. Iar eu nu mi-am facut nici un plan, nici un vis, nimic. Te iau asa cum esti, cu bratele deschise.

Ti-am spus-o de atatea ori. Am sa raman atata timp cat vrei sa raman. Atata timp cat o sa simt, si o sa-mi confirmi ca vrei sa fiu aici.

Dar poate ca totusi intr-o zi am sa plec. Atunci cand o sa te simt rece si tacut, cand n-o sa te mai gandesti la mine, cand o sa ma saruti doar pentru ca trebuie s-o faci. Cand am sa citesc unul dintre mesajele din inbox si-am sa stiu ca nu mai am nimic din ceea ce-ti doresti.

Si toate de mai sus sunt doar ale mele. Nici o interpretare, nici o concluzie, nimic subtil.

Intre timp imi suna obsedant in minte o intrebare, pusa de tine intr-o discutie. "esti ok?

Si inca ceva.

Pe un colt de biblioteca ti-am lasat o bucata mica de suflet, in prima dimineata cand am plecat. Apoi ti-am mai dat una, inainte sa pleci. Ieri nu ti-am mai dat nimic, dar ti-ai luat singur. Sa ai grija de bucata mea de suflet, cum ai facut-o pana mai devreme. Si cand o sa simti ca nu-ti mai trebuie te rog sa mi-o dai inapoi. Intr-o esarfa de matase, intr-un buzunar, dintre palme, sau asa, ca atare. Numai sa mi-o dai. Si daca se poate intreaga....