Un om mare...

M-am grabit si astazi sa ajung la servici, cu un tramvai ponosit si oamenii la fel de ponositi, cu ochii abia deschisi si cu fetele triste, fara sa scap de imbrancelile de dimineata, galagia unei batranele legata de tineretul din ziua de azi...o generatie de nesimtiti pentru ca nu ii cedeaza ei un loc...teatrul zilnic al diminetilor prea matinale. O zi ca cea de ieri si probabil ca cea de maine, fara evenimente sau schimbari majore...o zi ca a oricaruia.. care incearca sa mai reziste o saptamana si inca una ...Oare asa am sa ajung si eu ..sau am ajuns deja aici?
Sunt un om mare....? Sunt inconjurata de oameni mari, ca mine, doar ca eu nu sunt un om mare. Oamenii mari, nu prind norocei şi-şi pun dorinţe, nu numără stele căzătoare, nu umblă desculţi noaptea prin iarbă, poate nici măcar nu râd de glume fără sens. Oamenii mari, nu glumesc cu ce nu se glumeşte. Nu ştiu că o simplă margaretă te poate face bucuros. Oamenii mari, nu suflă lumânări ce nu se pot stinge, nu dansează dacă nu ştiu să o facă. Ei, nici măcar nu scot limba - chiar dacă pot să o facă. Nu preţuiesc fiecare cuvânt, fiecare gest plin de iubire ce li se oferă. Oamenii mari uită că viaţa este frumoasa…uita sa zambeasca…Mai uit si eu ..si mi-e teama ca am ajuns om mare….