Îmi plăcea să mă gândesc pe vremuri la locuri ....sau la locuri pe vremuri (poate şi pentru că eu deja de mult timp fac naveta între un A şi un B şi am tot schimbat locurile între ele) şi îmi plăcea sintagma „loc umblat” pe care o răstălmăceam în fel şi chip, producând elegii în serie în baza acestui motiv al umblatului şi al locurilor mobile. Ei bine, de ceva vreme încoace nu fac decât să strâmb din nas şi să oftez că locul acesta e umblat, cineva a jucat bătuta pe el şi acum stă cremene şi nu-mi pot afunda piciorul în el...cred ca eu. Se întâmplă să provoc evenimente în viaţa mea, să am zile însemnate, pretins şi deliberat speciale. Planific cu oareşice entuziasm şi când ajung în acel punct în care trebuie să ma desfac, să trăiesc şi să ma bucur de acel pretext (nu?), ma simt vlăguita de energie şi ma supun mai mult din convenienţa pregătirilor de dinainte. Mai emoţionant este preludiul, atunci când sunt în aşteptare, când anticipez evenimentul cu tot felul de versiuni închipuite, potrivind în minte haine, zâmbete o mie, generozitate, kindness kind, expresii pe care musai le voi introduce în anumite contexte conversaţionale. Şi nu o dată din toate ceremoniile astea pe care le-am prevăzut în fel şi chip, prin care am trecut mai mult sau mai puţin conştienta şi prezenta în desfăşurarea lor, din toată seria de evenimente care m-au marcat cândva, mi-au rămas...pozele, cum altfel?...
Totusi atunci cand stii in mare ce urmeaza, dar tot te mai cuprind fiori de emotie, e de bine. Cand te simti atat de confortabil, dar tot te inrosesti din motive banale si nu indraznesti sa spui anumite lucruri sau sa faci anumite gesturi propuse in versiunile tale, pe care ti le permitii cu altii caci acolo lipseste acel ceva indefinibil. Da, stiu ca acel ceva care face diferenta, e de bine. Cand esti generos cu tine însuţi şi cu lumea toată. Cu aerul pe care-l inspiri, cu presiunea pasului cu care te sprijini de sol în timp ce mergi, cu profunzimea privirii cu care vezi. Cand vezi până la capăt, total, cât de mult posibil, cand furi din energia obiectului pe care-l priveşti, cand esti mai plin ca înainte…e de bine. Cand te bucuri ca un smintit de respiraţia aceea abruptă si trepidezi la gândul “ca nu ştiu ce”, ca ai un mobil, un vector care să te însufleţească…
Cand te joci cu volumele si intaltimile tale sprituale, sufletesti, emotionale... e ca un montagne rousse care te duce la limita, cand simti ca esti atat de aproape de a ceda si brusc te intorci la sentimentul iluzoriu de siguranta, insa pentru suficient de putin timp. Stiu ca asta e de bine, e ca un fel de fitness interior care te tine in forma. Da, cred ca avem nevoie si de fitness emotional si spiritual.
Si tot fara argumente, stiu ca e de bine ca generez astfel de ganduri si nu stiu cum sa mai fiu recunoscatoare pentru...tot ce a dus la ceea ce sunt eu azi, si pentru ceea ce sunt acum, chiar acum.
Odă aerului care spintecă plămânii ...si mie si tie şi imi ascute respiraţia si mie si tie, odă oamenilor cu care am bătut la pas orasul pe vreme de noapte, odă felinarelor şi tuturor luminiţelor de oriunde care imi înmuiau sufletul, mâna care m-a ţinut de mână, mâna pe care am ţinut-o în mână, râsului larg şi sentimentului acela de libertate posibilă, de escape, de fugă cu o destinaţie precisă, de minunea care se va întâmpla în minutul următor.
Odă lui Yann Tiersen şi lui Tori Amos. Şi Zemfirei.
Dar mai ales, ţie, nenorocire frumoasă si frumusete nenorocita.
Totusi atunci cand stii in mare ce urmeaza, dar tot te mai cuprind fiori de emotie, e de bine. Cand te simti atat de confortabil, dar tot te inrosesti din motive banale si nu indraznesti sa spui anumite lucruri sau sa faci anumite gesturi propuse in versiunile tale, pe care ti le permitii cu altii caci acolo lipseste acel ceva indefinibil. Da, stiu ca acel ceva care face diferenta, e de bine. Cand esti generos cu tine însuţi şi cu lumea toată. Cu aerul pe care-l inspiri, cu presiunea pasului cu care te sprijini de sol în timp ce mergi, cu profunzimea privirii cu care vezi. Cand vezi până la capăt, total, cât de mult posibil, cand furi din energia obiectului pe care-l priveşti, cand esti mai plin ca înainte…e de bine. Cand te bucuri ca un smintit de respiraţia aceea abruptă si trepidezi la gândul “ca nu ştiu ce”, ca ai un mobil, un vector care să te însufleţească…
Cand te joci cu volumele si intaltimile tale sprituale, sufletesti, emotionale... e ca un montagne rousse care te duce la limita, cand simti ca esti atat de aproape de a ceda si brusc te intorci la sentimentul iluzoriu de siguranta, insa pentru suficient de putin timp. Stiu ca asta e de bine, e ca un fel de fitness interior care te tine in forma. Da, cred ca avem nevoie si de fitness emotional si spiritual.
Si tot fara argumente, stiu ca e de bine ca generez astfel de ganduri si nu stiu cum sa mai fiu recunoscatoare pentru...tot ce a dus la ceea ce sunt eu azi, si pentru ceea ce sunt acum, chiar acum.
Odă aerului care spintecă plămânii ...si mie si tie şi imi ascute respiraţia si mie si tie, odă oamenilor cu care am bătut la pas orasul pe vreme de noapte, odă felinarelor şi tuturor luminiţelor de oriunde care imi înmuiau sufletul, mâna care m-a ţinut de mână, mâna pe care am ţinut-o în mână, râsului larg şi sentimentului acela de libertate posibilă, de escape, de fugă cu o destinaţie precisă, de minunea care se va întâmpla în minutul următor.
Odă lui Yann Tiersen şi lui Tori Amos. Şi Zemfirei.
Dar mai ales, ţie, nenorocire frumoasă si frumusete nenorocita.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu