De atata timp fug ca o naluca in cerc avand senzatia ca ma indepartez de nevoia mea de iubire si afectiune...dar primul lucru pe care il simt cand deschid ochii e lipsa unor brate in care sa ma regasesc mica...neajutorata si totusi protejata.
Seara insa e si mai greu...atunci dorul ma doboara...atunci imi dau seama ca iubirea e ceea ce m-a inaltat pe culmi la care nu as fi visat niciodata sa ajung.
si totusi atat de mult timp am fugit de ea, am avut sufletul amortit...
Oare doar eu simt asa? Oare sunt singura zanatica ce se arunca intr-un labirint de iluzii trecatoare pentru a nu ajunge la finalitatea dupa care tanjiim?
Oamenii au tendinta de a minimaliza pierderile, durerea si iluziile spulberate, ponegrind iubirea. Aruncand-o in sertarul uitarii, in dosarul lucrurilor ce ii fac mai slabi, mai patetici...si uita de momentele in care iubirea ii apropia de divinitate.
Intram in jocuri nebune, in care ne multumim cu supericialitatea si avem senzatia ca acela e in realitate elixirul fericrii noastre.
Oare asa sa fie?Oare patul unui barbat prin care au trecut femei al caror nume nu si-l mai aduce aminte, e patul in care vrea sa doarma?
Oare toate momentele astea nu cantaresc mai mult decat aventurile lipsite de sens..care nu fac decat sa reediteze filmele pentru adulti?
Si filmele care ne umplu inima de bucurie...cu ele cum ramane? Filmele la care plangem la final, care ne dau speranta ca iubirea are multe forme, modalitati de a se desfasura, ca totul poate fi frumos...
Uneori simt ca avem nevoie de cineva care sa ne salveze de noi...cineva care sa ne faca sa uitam tot ce am invatat...cu care sa copilarim din nou si sa descoperim noi sensuri ale fericirii.